a lot of self hate

Mă urăsc. Propriul meu corp mă dezgustă profund. Și ce fac pentru asta? Nimic. Mereu încerc, încep și ajung să mă las. Sunt grasă. Și nu fac nimic pentru asta. Degeaba. Sunt degeaba. Sunt doar fata aia crezută mereu tocilară care are două-trei prietene și care nu iese cu băieții; care așteaptă iubirea perfectă; care are cele mai mari vise.

Sunt grasă. Și judecată. Și-mi urăsc corpul.

Îmi vine să plâng când îmbrac o haină și realizez cum arăt de fapt. Mi-e rușine de mine în costum de baie. Mi-e rușine de mine în rochie. Mi-e rușine de mine până și-n blugi. Mi-e rușine de mine și probabil mereu o să-mi fie. Nu vreau să mai ies pe stradă și totuși de-abia aștept să mă văd ieșită din casă.

Sunt grasă și mi-e rușine de mine.

wanderlust

Mi-a fost dor să scriu. Probabil asta mi-a lipsit în tot acest timp. Să scriu. Pe hârtie. Albă, velină, cu rânduri sau pătrățele. Nu contează. Mi-a fost pur și simplu dor să mă plimb cu creionul pe foaie și să desenez cuvinte; să aud cum se atinge mina de cărbune de foaia carnețelului subțire și cum scoate acel hârșcâit specific de care mi-a fost atât de dor.

Până și carnețelul cu arc de plastic mi-a lipsit. Acum, cu numai 10 file rămase, e atât de neimportant. E dezgolit de sentimente. De ce să nu-l umplu iar cu scrisul meu înclinat?

Mi-a fost dor și de propriile-mi cuvinte. Quatsch! Cuvintele nici măcar nu-mi aparțin. N-apațin nimănui, și totuși sunt ale tuturor; dar ceea ce exprimă ele în aranjarea aleatorie pe care le-o oferă gândurile mele, îmi aparține în întregime. Libertatea pe care i-o îngădui eu însămi cuvântului nu mi-o poate fura nimeni. Pentru că în acea libertate sunt îngrădite nimic altceva decât propriile-mi trăiri.

Ah, ce dor mi-a fost sa scriu!...

so give me all you've got, I can take it

E fericită sau tristă?
Nu e niciuna.
Nu e nici fericită, nici tristă. E undeva între, oscilând la granița dintre cele două. Dar care-i oare granița? Ce s-o afla oare acolo? Ură? Prietenie? Melancolie? Indiferență? Plictiseală? Lene? Dragoste? Nu, nu era niciuna din ele. Poate un amestec. Da, un amalgam de stări și sentimente era cel mai probabil să se afle la granița dintre fericire și tristețe. Până la urmă, era o graniță, iar fericirea și tristețea presupuneau amândouă deopotrivă o grămadă de stări și sentimente.

Și sufletul ei se plimba nestingherit la graniță. Nu c-ar fi fost nehotărât în care parte să treacă granița – fericire sau tristețe – doar că era blocat acolo. Picioarele-i erau încătușate în lanțuri grele, de fier, și-i erau legate în jurul gleznelor. Mâinile-i erau și ele încătușate cu aceleași lanțuri grele. Poate lanțurile erau cele care n-o lăsau să treacă niciuna dintre granițe. De fapt, știa sigur că lanțurile erau de vină. Îi permiteau să se plimbe doar prin acel amalgam de sentimente. Niciodată nu ajungea să descopere ceva nou. Rareori reușea să păcălească lanțurile și să își elibereze un picior sau o mână, dar apoi lanțurile i se înfășurau greoi în jurul trupului și o țineau imobilizată zile-ntregi, refuzând să-i hrănească măcar un pic amorul propriu. Doar agonia-i creștea. Și totuși ei nu i se dădea de mâncare. Sau poate, din cauză că nu era hrănită, agonia-i lua proporții. Și se transforma într-o nălucă neagră, întunecată și flămândă, asemenea neantului.

Așa-și trăia sufletul ei serile de vară. De fapt, seara încerca să se arunce în culori, să treacă granița spre fericire. Nu reușea, iar noaptea o încătușa și mai tare în tristețe. Doar că noaptea, lanțurile nu o mai strângeau. Atârnau pur și simplu greoi pe lângă ea, crescându-i suferința. Atârnau de sufletul ei ca să i-l împovăreze. Iar zorii o înveleau în mâini și trupuri negre.

Și totuși, uneori, în euforia nopților târzii a dimineților fără soare, era fericită.
Era fericită într-un mod nefericit.
Dar ce conta?

Omul focului

Omul focului sau Fahrenheit 451. 
De Ray Bradbury.

În alte cuvinte, cartea pe care tocmai am lăsat-o din mână acum vreo două ore. Pentru că mi-a trecut starea de leneveală cronică de la începutul vacanței de vară, m-am gândit să citesc, fiindcă n-am mai pus mâna pe o carte de mai mult de o săptămână și simțeam nevoia să mă desprind puțin de universul realității. 
Și unde altundeva să mă refugiez decât într-un univers al unei cărți?
Primul lucru care m-a atras la această carte a fost nimic altceva decât titlul. Și explicația acestuia care se afla pe coperta cărții.  
„Fahrenheit 451 - temperatura la care hârtia de carte se aprinde și arde.” 
Dat fiind faptul că sunt atrasă de tot ceea ce îmi stârnește curiozitatea și cum sunt o curioasă iremediabilă din fire, nu am ezitat și am luat cartea de la bibliotecă.

Fahrenheit 451 este genul de carte care te convinge că poți greși atunci când judeci o carte după copertă. Sau după primele pagini care, trebuie să menționez, nu m-au atras cu nimic. Totul mi se părea sec și nu înțelegeam ce se întâmplă. Abia mai târziu, totul prindea contur. Guy Montag, de altfel protagonistul acestei cărți, era pompier de zeci de ani și era satisfăcut de meseria lui. Avea o plăcere, poate ușor sadistică, de a da foc. 

Însă nu, Montag nu era un pompier care stingea flăcări, ci ardea cărți. Lumea care este conturată și în care trăia Montag nu era nimic altceva decât un univers distopic în care oamenii erau controlați de mass-media și doreau doar divertisment și în care cititul era interzis. De asemenea, cei care citeau și dețineau biblioteci erau arși împreună cu casa în care locuiau. 

Iar Guy Montag se bucurase din plin de meserie timp de zeci de ani, până când Clarisse, o adolescentă idealistă și vizionară, îi deschide ochii și îl face să realizeze defectele lumii pe care el o credea perfectă, punându-i întrebări și povestindu-i ceea ce ea auzise de la unchiul ei. Și această revelație a lui Montag ia amploare atunci când o bătrânică alege să ardă împreună cu cărțile ei, refuzând să le părăsească.Astfel începe lupta lui Montag împotriva credințelor pe care le-a dezvoltat până atunci. Ajunge un răzvrătit și fuge din oraș, găsind de-a lungul căilor ferate pe alții, la fel ca el. Alții care au realizat cum divertismentul ieftin îndoctrinează și mai mulți din fiecare generație; alții ai căror ochi s-au deschis mai devreme sau mai târziu; alții care, în urma descoperii indiferenței în natura înconjurătoare, au ales să lupte pentru cunoaștere.

„- Înainte de Hristos exista o pasăre neroadă care se numea phoenix. O dată la câteva sute de ani își construia un rug și-și dădea foc. Trebuie să fi fost rudă apropiată cu Omul. Însă de fiecare dată când se făcea scrum, renăștea din cenușă. Se pare că și noi facem același lucru, iar și iar, însă noi avem un avantaj pe care pasărea phoenix nu l-a avut niciodată. Noi ne dăm seama de prostia pe care am făcut-o. Ne dăm seama de toate prostiile pe care le facem de o mie de ani încoace și, întrucât le cunoaștem și le avem mereu în preajma noastră, putându-le vedea, într-o zi vom înceta să mai construim ruguri funerare și să ne aruncăm în flăcări.”

Bradbury scrie despre un univers care ar putea deveni realitate în câteva decenii. Scrie despre impactul pe care îl are mass-media asupra generațiilor. Însă totul e ascuns în esență, printre rânduri. Și, spre final, el mai scrie despre esența omului. El dezvoltă, construiește lumea și tot el o distruge. Și totul se repetă de-a lungul secolelor, într-un ciclu nesfârșit.

Midnight crappy art

Se vede că a venit vacanța și cheful meu pentru tot ce voiam să fac în timpul școlii - și nu puteam - e egal cu zero. De-abia așteptam să prind o oră în care să nu am de scris, de învățat sau de făcut nu știu ce proiect, ca să pot și eu să scriu, să mă uit la un serial sau orice altceva de genu. Acum nici nu mă gândesc să scriu, iar serialele par a fi de domeniul trecutului. Și am renunțat să îmi fac planuri pentru vacanță, deoarece niciodată, dar niciodată, nu reușesc să mă țin de ele. Nici măcar de jumătate din ele.
În schimb, nelipsita plictiseală s-a gândit să mă lovească ieri, pe la miezul nopții și m-a făcut să desenez. N-oi fi eu mare artistă, dar uneori, mai schițez și eu câte ceva.

Voi cum vă petreceți vacanța? V-ați făcut vreun plan sau ați dat bir cu fugiții la fel ca mine?

Și o să-mi fie dor de-ai lui ochi blonzi...

Îi priveam ochii blonzi și eram uimită de cât calm și câtă furtună putea să coexiste în ei. Fața palidă avea semne, doar câteva urme de acnee – pubertatea, însă obrajii-i albi păreau să-i poarte lacrimi amare, vărsate în nopțile târzii care-i tăinuiau acum suferința; îi purtau cicatrici ascunse de timp, gravate adânc în sângele-i clocotind în ființa-i cuprinsă de amintirea trecutului.

Și știam că o să îmi lipsească pentru că mereu îi contemplam ochii-i blonzi.

I hate myself.

And you want three wishes

One to fly the heavens,

One to swim like fishes,

And one you're saving for a rainy day

If your lover ever his love away.

I hate. A lot of things. Starting with me. Depressed, lonely and self-hated.

Amintiri clădite în timp, distruse tot de timp.

Luminile orașului îi îmbrăcau sufletul gol cufundat în agonia gândurilor din nopțile târzii în care luna îi era călăuza vieții, împiedicând-o să se arunce în pragul disperării. Frunzele îmbrăcate-n haina lor de toamnă coborau delicat ca sunetele unei viori, alunecând ușor.

Ea mergea, călcând pe amintirile-nfrunzite pe care locurile unde erau odată doi le păstrau. Călca cu sfială, vrând să le lase întregi, chiar dacă știa că alocuri erau crăpate, distruse de trecerea timpului.

Amintiri clădite în timp, distruse tot de timp.

Se simțea ca și cum ar fi singură într-o cameră goală, doar ea și patru pereți pictați în negru, pentru a nu lăsa să i se vadă umbra întunecată a sufletului. Era doar ea și aerul închis care încetă să o mai sufoce odată ce se obișnui să fie prada agoniei interioare.

Patru pereți o despărțeau de lumea reală, patru pereți care o protejau de răutatea lor, pereți care îi restrângeau sentimentele, pereți care au fost creați de propria-i conștiință pentru a se simți în siguranță, pentru a avea parte de liniște.

Pereții ăia erau plini de sânge. De sângele vărsat odată cu lacrimile sărate; de sângele scurs de la încheieturile mâinilor, pline de semne încrustate; de sângele vârsat în bătălia cu propriile-i sentimente; de sângele ăla care avea un gust atât de bun când suferea, un gust care o ducea pe culmile extazului, neavând nevoie de cineva. Era singură, în euforia sentimentelor ei austere, între patru pereți sângerii.

Pereții ăia pictați în negru erau fisurați. Aveau găuri mici prin care razele reușeau să pătrundă cu greu, luminându-i părți ale sufletului, care-i uscau sângele.

Pereții ăia mai aveau și pete albe. Pete care-au fost decolorate de fericire. Pete pe care un el le-a lăsat în adâncul inimii ei. Pete care în mintea ei sunt mai întunecate ca albastrul cerului în noapte târzie, pete care totuși sunt albe în sufletul ei.

Pete care așteaptă să se înnegrească iar.