„Omul învățat își poartă mereu averea cu dânsul!”

Acum ceva timp, Raisa m-a invitat să mă alătur unei campanii a cărei idei centrale este lectura, și ca să fiu mai precisă, să încurajăm tinerii și generațiile viitoare sau a cele din urma noastră să citească. Ideea aceasta ne-a trecut tuturor celor care deschid o carte în weekend, din plăcere, prin cap și totuși ea s-a gândit - și a și înfăptuit - să pună această idee pe hârtie, fie ea și virtuală.

Campania „Tânăra lectură” este o campanie care se va desfășura online și cu speranța că va schimba ceva. Această campanie are ca scop promovarea lecturii în anturajul tinerilor din ziua de azi. Ne dorim să le deschidem „orizonturile către lectură”, să îi ajutăm să (re)descopere plăcerea de a ține o carte în mână, nu un smartphone, de a simți bucuria atunci când miroși paginile unei cărți pe care abia ai primit-o prin curier rapid și să fii încântat și mândru că te-ai străduit și ai strâns bani pentru o carte, nu pentru un pachet de țigări.

Stăm cu zilele în fața unui telefon mai mare decât palma noastră sau a unei tablete și citim atâtea articole mondene și știri care ne îmbibă capul numai cu prostii și altele nefolositoare, care nu fac altceva decât să ne îndoctrineze în neștiință, să ne închidă orizonturile și să ne restrângă visele, ideile și chiar și dorința de a schimba ceva în ziua de azi. Poate vorbesc prea larg, poate mă arunc cu discuțiile în orizonturi mult prea îndepărtate pentru ca o tânără de 16 ani să le discute, dar m-am săturat să văd generații care sunt aparent adepte ale analfabetismului, ale maturizării mult prea devreme. Mi-e frică de generațiile viitoare și cel mai tare mi-e frică de generația în care vor crește copiii și nepoții mei.

Și revenind la ceea ce de fapt mi-am propus să dezvolt în această postare, vă întreb pe voi cei care citiți și cei care aud mereu „Tinerii din ziua de azi nu mai citesc, nu fac nimic altceva decat... etc.”. Tu, tinere, mai citești? Mai ai curajul de a deschide o carte? Știm cu toții că cei care nu au deschis încă o carte nu vor fi prea încântați să o facă acum, de aceea în perioada mai - iunie, vor exista concursuri cu premii, întreceri și read-a-thonuri. Premiile vor consta în cărți, semne de carte personalizate și postere originale (poate și tricouri), iar concursul va fi unul de creație, pe tema De ce e bine să citești, fiind în pielea unui adolescent.

Mai multe detalii puteți găsi pe blogul Raisei, Girl & Brainy, și vă puteți alătura și grupului de pe facebook.

killing me softly

Avea mintea golită de gânduri, minte-n care începuse să mocnească depresia: depresie străină, exteriorizată în zâmbete idioate, depresie în care se revarsă sentimente obscure. Sufletu-i delabrat de trecut era îmbrăcat în senzații de goliciune puerilă.

În momentele cele mai nepotrivite avea reverii. Privea prin tabla cu urme de cretă sau prin geamul prăfuit și se vedea iar în sala de spectacol, stând picior peste picior, cu mâinile împreunate mimând a speranță. Emoționată, îl urmărea pe băiatul care se pregătea să cânte.

Așezându-se pe scaun, el adoptă o postură care impunea, în toată copilăria lui, pedanță și-și răsfrânse degetele peste clapele reci. Părea să le îmbrățișeze, să le mângâie când îți răspândeau ecoul în surdină. Alteori însă, când nu manifesta decât o repulsie inexorabilă față de clapele nevinovate ale pianului electric, notele muzicale creau o aversiune sufletească. Dar acel amalgam de sunete, de note aparținând tuturor registrelor, nu făcură decât să-i răscolească într-atât de tare ideile-i pline de dezgust față de propria-i persoană.

I se păreau degetele lui înfășurate în carnalitate. Fâșiile erau lungi și subțiri și alocuri lăsau la vedere carnea fragedă sau pielea tocită. Ar fi vrut să îi mângâie buricele degetelor, dar se gândea c-ar putea să profaneze tot ceea ce era sacru în el.

Îl privea de la depărtare, adorându-l și sacralizându-l. Buzele și sprâncenele-i erau cunoscute, dar zâmbetul lui nu aparținea nimănui. Era numai al lui în întregimea frumuseții unui zâmbet adolescentin. Cât și-ar fi dorit să fie al ei. Chiar mai mult, ar fi vrut să nu-și mai dorească zâmbetul lui, să nu-l mai privească din depărtare, să nu-l mai adore, să nu-l mai sacralizeze, să nu-l mai vadă.

Însă nu putea scăpa de imaginea degetelor lui. Le simțea mai mult răsfrânse peste inima ei, decât peste clape, zdruncinându-i bătăile inimii în note muzicale. Se juca inconștient cu simțurile ei, rărindu-i diastolele și mărindu-i numărul de sistole. Îi storcea din sânge și serotonina, dându-i impresia unei incurabile îndrăgostite. O sugruma delicat, catifelându-i pielea cu fâșiile carnale ale degetelor lui, îi șoptea povești în timp ce-și lipea buzele crăpate și reci de gâtul ei ce fremăta sub atingerile lui și-i îndulcea durerile. Doar gândul la el îi îndulcea durerea depresivă de a nu mai simți nimic. Îi înfiora iarăși sângele, făcându-i-l să clocotească.

Și de cele mai multe ori goliciunea sufletului ei îi omora reveriile.

Doliu

Și e aici, la un bloc distanță și nici măcar nu-l pot vedea, nu-i pot vorbi, nu-i pot zâmbi, nu-l pot îmbrățișa, nici măcar nu pot să-i aud vocea. Dar dacă l-aș vedea, i-aș evita privirea cum am făcut luni de-a rândul. M-am agățat de el ca scriitoare, dornică să creez o poveste din ceea ce vedeam eu a fi „noi”. M-am legat strâns cu fiecare gând, cu fiecare literă, cu fiecare cuvânt, mi-am legat de el fiecare speranță. M-am legat de el cu propria-mi existență. Refuzam să văd altceva în jurul meu.

El era bestia sufletului său, dar și bestia întregii mele ființe.

Și așa m-am legat de ceea ce îl înconjura. De aerul dintre noi. De tot acel spațiu pe care speram ca unul dintre noi să-l videze. Îl îmbrăcam în frumusețe asemănătoare cu cea a lui Narcis, îl ridicam până-n lună și în stele, îl înfășuram în cuvinte și mă jucam cu fâșii de enunțuri până rămâneam fără material pentru creație. Îl modelam după propria-mi viziune artistică: astăzi îmi era prieten, mâine iubit. Prinsesem drag de ochii lui; mari, verzi, expresivi, îmi doream să-i văd când îmi aruncam privirea prin mulțimi. Și zâmbetul lui mi-ar fi plăcut să-l văd aproape, înrămat de buzele pe care odată le simțisem moi peste ale mele.

De-atunci port doliu tuturor acelor dorințe, însă a venit timpul să dau foc hainelor negre. Deoarece el a dispărut, a plecat cu tot cu dorințele mele, cu fâșii-le-mi întregi de enunțuri

Mi-a lăsat doar un gol în inimă și o promisiune.