wanderlust

Mi-a fost dor să scriu. Probabil asta mi-a lipsit în tot acest timp. Să scriu. Pe hârtie. Albă, velină, cu rânduri sau pătrățele. Nu contează. Mi-a fost pur și simplu dor să mă plimb cu creionul pe foaie și să desenez cuvinte; să aud cum se atinge mina de cărbune de foaia carnețelului subțire și cum scoate acel hârșcâit specific de care mi-a fost atât de dor.

Până și carnețelul cu arc de plastic mi-a lipsit. Acum, cu numai 10 file rămase, e atât de neimportant. E dezgolit de sentimente. De ce să nu-l umplu iar cu scrisul meu înclinat?

Mi-a fost dor și de propriile-mi cuvinte. Quatsch! Cuvintele nici măcar nu-mi aparțin. N-apațin nimănui, și totuși sunt ale tuturor; dar ceea ce exprimă ele în aranjarea aleatorie pe care le-o oferă gândurile mele, îmi aparține în întregime. Libertatea pe care i-o îngădui eu însămi cuvântului nu mi-o poate fura nimeni. Pentru că în acea libertate sunt îngrădite nimic altceva decât propriile-mi trăiri.

Ah, ce dor mi-a fost sa scriu!...

so give me all you've got, I can take it

E fericită sau tristă?
Nu e niciuna.
Nu e nici fericită, nici tristă. E undeva între, oscilând la granița dintre cele două. Dar care-i oare granița? Ce s-o afla oare acolo? Ură? Prietenie? Melancolie? Indiferență? Plictiseală? Lene? Dragoste? Nu, nu era niciuna din ele. Poate un amestec. Da, un amalgam de stări și sentimente era cel mai probabil să se afle la granița dintre fericire și tristețe. Până la urmă, era o graniță, iar fericirea și tristețea presupuneau amândouă deopotrivă o grămadă de stări și sentimente.

Și sufletul ei se plimba nestingherit la graniță. Nu c-ar fi fost nehotărât în care parte să treacă granița – fericire sau tristețe – doar că era blocat acolo. Picioarele-i erau încătușate în lanțuri grele, de fier, și-i erau legate în jurul gleznelor. Mâinile-i erau și ele încătușate cu aceleași lanțuri grele. Poate lanțurile erau cele care n-o lăsau să treacă niciuna dintre granițe. De fapt, știa sigur că lanțurile erau de vină. Îi permiteau să se plimbe doar prin acel amalgam de sentimente. Niciodată nu ajungea să descopere ceva nou. Rareori reușea să păcălească lanțurile și să își elibereze un picior sau o mână, dar apoi lanțurile i se înfășurau greoi în jurul trupului și o țineau imobilizată zile-ntregi, refuzând să-i hrănească măcar un pic amorul propriu. Doar agonia-i creștea. Și totuși ei nu i se dădea de mâncare. Sau poate, din cauză că nu era hrănită, agonia-i lua proporții. Și se transforma într-o nălucă neagră, întunecată și flămândă, asemenea neantului.

Așa-și trăia sufletul ei serile de vară. De fapt, seara încerca să se arunce în culori, să treacă granița spre fericire. Nu reușea, iar noaptea o încătușa și mai tare în tristețe. Doar că noaptea, lanțurile nu o mai strângeau. Atârnau pur și simplu greoi pe lângă ea, crescându-i suferința. Atârnau de sufletul ei ca să i-l împovăreze. Iar zorii o înveleau în mâini și trupuri negre.

Și totuși, uneori, în euforia nopților târzii a dimineților fără soare, era fericită.
Era fericită într-un mod nefericit.
Dar ce conta?

Omul focului

Omul focului sau Fahrenheit 451. 
De Ray Bradbury.

În alte cuvinte, cartea pe care tocmai am lăsat-o din mână acum vreo două ore. Pentru că mi-a trecut starea de leneveală cronică de la începutul vacanței de vară, m-am gândit să citesc, fiindcă n-am mai pus mâna pe o carte de mai mult de o săptămână și simțeam nevoia să mă desprind puțin de universul realității. 
Și unde altundeva să mă refugiez decât într-un univers al unei cărți?
Primul lucru care m-a atras la această carte a fost nimic altceva decât titlul. Și explicația acestuia care se afla pe coperta cărții.  
„Fahrenheit 451 - temperatura la care hârtia de carte se aprinde și arde.” 
Dat fiind faptul că sunt atrasă de tot ceea ce îmi stârnește curiozitatea și cum sunt o curioasă iremediabilă din fire, nu am ezitat și am luat cartea de la bibliotecă.

Fahrenheit 451 este genul de carte care te convinge că poți greși atunci când judeci o carte după copertă. Sau după primele pagini care, trebuie să menționez, nu m-au atras cu nimic. Totul mi se părea sec și nu înțelegeam ce se întâmplă. Abia mai târziu, totul prindea contur. Guy Montag, de altfel protagonistul acestei cărți, era pompier de zeci de ani și era satisfăcut de meseria lui. Avea o plăcere, poate ușor sadistică, de a da foc. 

Însă nu, Montag nu era un pompier care stingea flăcări, ci ardea cărți. Lumea care este conturată și în care trăia Montag nu era nimic altceva decât un univers distopic în care oamenii erau controlați de mass-media și doreau doar divertisment și în care cititul era interzis. De asemenea, cei care citeau și dețineau biblioteci erau arși împreună cu casa în care locuiau. 

Iar Guy Montag se bucurase din plin de meserie timp de zeci de ani, până când Clarisse, o adolescentă idealistă și vizionară, îi deschide ochii și îl face să realizeze defectele lumii pe care el o credea perfectă, punându-i întrebări și povestindu-i ceea ce ea auzise de la unchiul ei. Și această revelație a lui Montag ia amploare atunci când o bătrânică alege să ardă împreună cu cărțile ei, refuzând să le părăsească.Astfel începe lupta lui Montag împotriva credințelor pe care le-a dezvoltat până atunci. Ajunge un răzvrătit și fuge din oraș, găsind de-a lungul căilor ferate pe alții, la fel ca el. Alții care au realizat cum divertismentul ieftin îndoctrinează și mai mulți din fiecare generație; alții ai căror ochi s-au deschis mai devreme sau mai târziu; alții care, în urma descoperii indiferenței în natura înconjurătoare, au ales să lupte pentru cunoaștere.

„- Înainte de Hristos exista o pasăre neroadă care se numea phoenix. O dată la câteva sute de ani își construia un rug și-și dădea foc. Trebuie să fi fost rudă apropiată cu Omul. Însă de fiecare dată când se făcea scrum, renăștea din cenușă. Se pare că și noi facem același lucru, iar și iar, însă noi avem un avantaj pe care pasărea phoenix nu l-a avut niciodată. Noi ne dăm seama de prostia pe care am făcut-o. Ne dăm seama de toate prostiile pe care le facem de o mie de ani încoace și, întrucât le cunoaștem și le avem mereu în preajma noastră, putându-le vedea, într-o zi vom înceta să mai construim ruguri funerare și să ne aruncăm în flăcări.”

Bradbury scrie despre un univers care ar putea deveni realitate în câteva decenii. Scrie despre impactul pe care îl are mass-media asupra generațiilor. Însă totul e ascuns în esență, printre rânduri. Și, spre final, el mai scrie despre esența omului. El dezvoltă, construiește lumea și tot el o distruge. Și totul se repetă de-a lungul secolelor, într-un ciclu nesfârșit.