killing me softly

Avea mintea golită de gânduri, minte-n care începuse să mocnească depresia: depresie străină, exteriorizată în zâmbete idioate, depresie în care se revarsă sentimente obscure. Sufletu-i delabrat de trecut era îmbrăcat în senzații de goliciune puerilă.

În momentele cele mai nepotrivite avea reverii. Privea prin tabla cu urme de cretă sau prin geamul prăfuit și se vedea iar în sala de spectacol, stând picior peste picior, cu mâinile împreunate mimând a speranță. Emoționată, îl urmărea pe băiatul care se pregătea să cânte.

Așezându-se pe scaun, el adoptă o postură care impunea, în toată copilăria lui, pedanță și-și răsfrânse degetele peste clapele reci. Părea să le îmbrățișeze, să le mângâie când îți răspândeau ecoul în surdină. Alteori însă, când nu manifesta decât o repulsie inexorabilă față de clapele nevinovate ale pianului electric, notele muzicale creau o aversiune sufletească. Dar acel amalgam de sunete, de note aparținând tuturor registrelor, nu făcură decât să-i răscolească într-atât de tare ideile-i pline de dezgust față de propria-i persoană.

I se păreau degetele lui înfășurate în carnalitate. Fâșiile erau lungi și subțiri și alocuri lăsau la vedere carnea fragedă sau pielea tocită. Ar fi vrut să îi mângâie buricele degetelor, dar se gândea c-ar putea să profaneze tot ceea ce era sacru în el.

Îl privea de la depărtare, adorându-l și sacralizându-l. Buzele și sprâncenele-i erau cunoscute, dar zâmbetul lui nu aparținea nimănui. Era numai al lui în întregimea frumuseții unui zâmbet adolescentin. Cât și-ar fi dorit să fie al ei. Chiar mai mult, ar fi vrut să nu-și mai dorească zâmbetul lui, să nu-l mai privească din depărtare, să nu-l mai adore, să nu-l mai sacralizeze, să nu-l mai vadă.

Însă nu putea scăpa de imaginea degetelor lui. Le simțea mai mult răsfrânse peste inima ei, decât peste clape, zdruncinându-i bătăile inimii în note muzicale. Se juca inconștient cu simțurile ei, rărindu-i diastolele și mărindu-i numărul de sistole. Îi storcea din sânge și serotonina, dându-i impresia unei incurabile îndrăgostite. O sugruma delicat, catifelându-i pielea cu fâșiile carnale ale degetelor lui, îi șoptea povești în timp ce-și lipea buzele crăpate și reci de gâtul ei ce fremăta sub atingerile lui și-i îndulcea durerile. Doar gândul la el îi îndulcea durerea depresivă de a nu mai simți nimic. Îi înfiora iarăși sângele, făcându-i-l să clocotească.

Și de cele mai multe ori goliciunea sufletului ei îi omora reveriile.

Doliu

Și e aici, la un bloc distanță și nici măcar nu-l pot vedea, nu-i pot vorbi, nu-i pot zâmbi, nu-l pot îmbrățișa, nici măcar nu pot să-i aud vocea. Dar dacă l-aș vedea, i-aș evita privirea cum am făcut luni de-a rândul. M-am agățat de el ca scriitoare, dornică să creez o poveste din ceea ce vedeam eu a fi „noi”. M-am legat strâns cu fiecare gând, cu fiecare literă, cu fiecare cuvânt, mi-am legat de el fiecare speranță. M-am legat de el cu propria-mi existență. Refuzam să văd altceva în jurul meu.

El era bestia sufletului său, dar și bestia întregii mele ființe.

Și așa m-am legat de ceea ce îl înconjura. De aerul dintre noi. De tot acel spațiu pe care speram ca unul dintre noi să-l videze. Îl îmbrăcam în frumusețe asemănătoare cu cea a lui Narcis, îl ridicam până-n lună și în stele, îl înfășuram în cuvinte și mă jucam cu fâșii de enunțuri până rămâneam fără material pentru creație. Îl modelam după propria-mi viziune artistică: astăzi îmi era prieten, mâine iubit. Prinsesem drag de ochii lui; mari, verzi, expresivi, îmi doream să-i văd când îmi aruncam privirea prin mulțimi. Și zâmbetul lui mi-ar fi plăcut să-l văd aproape, înrămat de buzele pe care odată le simțisem moi peste ale mele.

De-atunci port doliu tuturor acelor dorințe, însă a venit timpul să dau foc hainelor negre. Deoarece el a dispărut, a plecat cu tot cu dorințele mele, cu fâșii-le-mi întregi de enunțuri

Mi-a lăsat doar un gol în inimă și o promisiune.

so give me all you've got, I can take it

E fericită sau tristă?
Nu e niciuna.
Nu e nici fericită, nici tristă. E undeva între, oscilând la granița dintre cele două. Dar care-i oare granița? Ce s-o afla oare acolo? Ură? Prietenie? Melancolie? Indiferență? Plictiseală? Lene? Dragoste? Nu, nu era niciuna din ele. Poate un amestec. Da, un amalgam de stări și sentimente era cel mai probabil să se afle la granița dintre fericire și tristețe. Până la urmă, era o graniță, iar fericirea și tristețea presupuneau amândouă deopotrivă o grămadă de stări și sentimente.

Și sufletul ei se plimba nestingherit la graniță. Nu c-ar fi fost nehotărât în care parte să treacă granița – fericire sau tristețe – doar că era blocat acolo. Picioarele-i erau încătușate în lanțuri grele, de fier, și-i erau legate în jurul gleznelor. Mâinile-i erau și ele încătușate cu aceleași lanțuri grele. Poate lanțurile erau cele care n-o lăsau să treacă niciuna dintre granițe. De fapt, știa sigur că lanțurile erau de vină. Îi permiteau să se plimbe doar prin acel amalgam de sentimente. Niciodată nu ajungea să descopere ceva nou. Rareori reușea să păcălească lanțurile și să își elibereze un picior sau o mână, dar apoi lanțurile i se înfășurau greoi în jurul trupului și o țineau imobilizată zile-ntregi, refuzând să-i hrănească măcar un pic amorul propriu. Doar agonia-i creștea. Și totuși ei nu i se dădea de mâncare. Sau poate, din cauză că nu era hrănită, agonia-i lua proporții. Și se transforma într-o nălucă neagră, întunecată și flămândă, asemenea neantului.

Așa-și trăia sufletul ei serile de vară. De fapt, seara încerca să se arunce în culori, să treacă granița spre fericire. Nu reușea, iar noaptea o încătușa și mai tare în tristețe. Doar că noaptea, lanțurile nu o mai strângeau. Atârnau pur și simplu greoi pe lângă ea, crescându-i suferința. Atârnau de sufletul ei ca să i-l împovăreze. Iar zorii o înveleau în mâini și trupuri negre.

Și totuși, uneori, în euforia nopților târzii a dimineților fără soare, era fericită.
Era fericită într-un mod nefericit.
Dar ce conta?

Și o să-mi fie dor de-ai lui ochi blonzi...

Îi priveam ochii blonzi și eram uimită de cât calm și câtă furtună putea să coexiste în ei. Fața palidă avea semne, doar câteva urme de acnee – pubertatea, însă obrajii-i albi păreau să-i poarte lacrimi amare, vărsate în nopțile târzii care-i tăinuiau acum suferința; îi purtau cicatrici ascunse de timp, gravate adânc în sângele-i clocotind în ființa-i cuprinsă de amintirea trecutului.

Și știam că o să îmi lipsească pentru că mereu îi contemplam ochii-i blonzi.

Amintiri clădite în timp, distruse tot de timp.

Luminile orașului îi îmbrăcau sufletul gol cufundat în agonia gândurilor din nopțile târzii în care luna îi era călăuza vieții, împiedicând-o să se arunce în pragul disperării. Frunzele îmbrăcate-n haina lor de toamnă coborau delicat ca sunetele unei viori, alunecând ușor.

Ea mergea, călcând pe amintirile-nfrunzite pe care locurile unde erau odată doi le păstrau. Călca cu sfială, vrând să le lase întregi, chiar dacă știa că alocuri erau crăpate, distruse de trecerea timpului.

Amintiri clădite în timp, distruse tot de timp.

Se simțea ca și cum ar fi singură într-o cameră goală, doar ea și patru pereți pictați în negru, pentru a nu lăsa să i se vadă umbra întunecată a sufletului. Era doar ea și aerul închis care încetă să o mai sufoce odată ce se obișnui să fie prada agoniei interioare.

Patru pereți o despărțeau de lumea reală, patru pereți care o protejau de răutatea lor, pereți care îi restrângeau sentimentele, pereți care au fost creați de propria-i conștiință pentru a se simți în siguranță, pentru a avea parte de liniște.

Pereții ăia erau plini de sânge. De sângele vărsat odată cu lacrimile sărate; de sângele scurs de la încheieturile mâinilor, pline de semne încrustate; de sângele vârsat în bătălia cu propriile-i sentimente; de sângele ăla care avea un gust atât de bun când suferea, un gust care o ducea pe culmile extazului, neavând nevoie de cineva. Era singură, în euforia sentimentelor ei austere, între patru pereți sângerii.

Pereții ăia pictați în negru erau fisurați. Aveau găuri mici prin care razele reușeau să pătrundă cu greu, luminându-i părți ale sufletului, care-i uscau sângele.

Pereții ăia mai aveau și pete albe. Pete care-au fost decolorate de fericire. Pete pe care un el le-a lăsat în adâncul inimii ei. Pete care în mintea ei sunt mai întunecate ca albastrul cerului în noapte târzie, pete care totuși sunt albe în sufletul ei.

Pete care așteaptă să se înnegrească iar.

Efemer se stinge iubirea între doi

Aievea bate vântul prin amintiri trecute,
Aieve-aduce dorul momente nevăzute
Și efemer se sting clipele plăcute,
Tic-tac, tic-tac, au mai trecut trei minute.

Încet se scurge soarele pe balta-nalbăstrită,
Și-ncet răsare luna, o minunat-actriță.
Iar cortina, înnegrită de momente grele,
Învăluie trecutul în mii de albe stele.

Degeaba mai visezi la nopțile de vară,
Când vă plimbați nestingheriți pe-afară.
Degeaba înerci să readuci la viață
Ceea ce-odată a fot legat c-un singur fir de ață.

În zadar se mai ivește iubire între noi.
Destinul nostru n-a fost să fim amândoi.
Și chiar dacă acum prezentu-ți-e anost,
Privește-n viitor! A fost frumos! A fost! ...

El și Ea.

- Mă vezi?
- Nu, nu. Unde ești?
- Peste stradă, la un bloc distanță. Nu mă auzi?
- Ba da, te aud.
- Încă nu mă vezi?
- Nu. Ar trebui?
"Niciodată nu mă vezi ..." gandi ea, ranită de întrebarea băiatului.
- Da, ar trebui. Pentru că eu te văd. Ești mereu acolo ...
- Unde mă vezi? Sunt acolo, dar .. acolo unde?
O tăcere mormântală se așternu între ei, până când el întrebă, glasu-i gros spărgând zidurile de granit ale tăcerii:
- Cine ești?
- Eu? Eu sunt cea care te veghează din umbră; cea care te iubește în taină; cea care speră ca ziua de mâine să vină odată cu zâmbetul tău; cea care încă mai speră la un salut din partea ta. Știi?... Sunt eu. Cea pe care tu nu o vezi niciodată.
- Și, totuși, eu unde sunt?

- În inima mea.