Și e aici,
la un bloc distanță și nici măcar nu-l pot vedea, nu-i pot vorbi, nu-i pot
zâmbi, nu-l pot îmbrățișa, nici măcar nu pot să-i aud vocea. Dar dacă l-aș
vedea, i-aș evita privirea cum am făcut luni de-a rândul. M-am agățat de el ca
scriitoare, dornică să creez o poveste din ceea ce vedeam eu a fi „noi”. M-am
legat strâns cu fiecare gând, cu fiecare literă, cu fiecare cuvânt, mi-am legat
de el fiecare speranță. M-am legat de el cu propria-mi existență. Refuzam să
văd altceva în jurul meu.
El era
bestia sufletului său, dar și bestia întregii mele ființe.
Și așa m-am
legat de ceea ce îl înconjura. De aerul dintre noi. De tot acel spațiu pe care
speram ca unul dintre noi să-l videze. Îl îmbrăcam în frumusețe asemănătoare cu
cea a lui Narcis, îl ridicam până-n lună și în stele, îl înfășuram în cuvinte
și mă jucam cu fâșii de enunțuri până rămâneam fără material pentru creație. Îl
modelam după propria-mi viziune artistică: astăzi îmi era prieten, mâine iubit.
Prinsesem drag de ochii lui; mari, verzi, expresivi, îmi doream să-i văd când
îmi aruncam privirea prin mulțimi. Și zâmbetul lui mi-ar fi plăcut să-l văd
aproape, înrămat de buzele pe care odată le simțisem moi peste ale mele.
De-atunci port
doliu tuturor acelor dorințe, însă a venit timpul să dau foc hainelor negre.
Deoarece el a dispărut, a plecat cu tot cu dorințele mele, cu fâșii-le-mi
întregi de enunțuri
Mi-a lăsat doar
un gol în inimă și o promisiune.
