Se afișează postările cu eticheta suferință. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta suferință. Afișați toate postările

miercuri, 18 martie 2015

killing me softly

Avea mintea golită de gânduri, minte-n care începuse să mocnească depresia: depresie străină, exteriorizată în zâmbete idioate, depresie în care se revarsă sentimente obscure. Sufletu-i delabrat de trecut era îmbrăcat în senzații de goliciune puerilă.
În momentele cele mai nepotrivite avea reverii. Privea prin tabla cu urme de cretă sau prin geamul prăfuit și se vedea iar în sala de spectacol, stând picior peste picior, cu mâinile împreunate mimând a speranță. Emoționată, îl urmărea pe băiatul care se pregătea să cânte.
Așezându-se pe scaun, el adoptă o postură care impunea, în toată copilăria lui, pedanță și-și răsfrânse degetele peste clapele reci. Părea să le îmbrățișeze, să le mângâie când îți răspândeau ecoul în surdină. Alteori însă, când nu manifesta decât o repulsie inexorabilă față de clapele nevinovate ale pianului electric, notele muzicale creau o aversiune sufletească. Dar acel amalgam de sunete, de note aparținând tuturor registrelor, nu făcură decât să-i răscolească într-atât de tare ideile-i pline de dezgust față de propria-i persoană.
I se păreau degetele lui înfășurate în carnalitate. Fâșiile erau lungi și subțiri și alocuri lăsau la vedere carnea fragedă sau pielea tocită. Ar fi vrut să îi mângâie buricele degetelor, dar se gândea c-ar putea să profaneze tot ceea ce era sacru în el.
Îl privea de la depărtare, adorându-l și sacralizându-l. Buzele și sprâncenele-i erau cunoscute, dar zâmbetul lui nu aparținea nimănui. Era numai al lui în întregimea frumuseții unui zâmbet adolescentin. Cât și-ar fi dorit să fie al ei. Chiar mai mult, ar fi vrut să nu-și mai dorească zâmbetul lui, să nu-l mai privească din depărtare, să nu-l mai adore, să nu-l mai sacralizeze, să nu-l mai vadă.
Însă nu putea scăpa de imaginea degetelor lui. Le simțea mai mult răsfrânse peste inima ei, decât peste clape, zdruncinându-i bătăile inimii în note muzicale. Se juca inconștient cu simțurile ei, rărindu-i diastolele și mărindu-i numărul de sistole. Îi storcea din sânge și serotonina, dându-i impresia unei incurabile îndrăgostite. O sugruma delicat, catifelându-i pielea cu fâșiile carnale ale degetelor lui, îi șoptea povești în timp ce-și lipea buzele crăpate și reci de gâtul ei ce fremăta sub atingerile lui și-i îndulcea durerile. Doar gândul la el îi îndulcea durerea depresivă de a nu mai simți nimic. Îi înfiora iarăși sângele, făcându-i-l să clocotească.

Și de cele mai multe ori goliciunea sufletului ei îi omora reveriile.

marți, 26 august 2014

a lot of self hate

Mă urăsc. Propriul meu corp mă dezgustă profund. Și ce fac pentru asta? Nimic. Mereu încerc, încep și ajung să mă las. Sunt grasă. Și nu fac nimic pentru asta. Degeaba. Sunt degeaba. Sunt doar fata aia crezută mereu tocilară care are două-trei prietene și care nu iese cu băieții; care așteaptă iubirea perfectă; care are cele mai mari vise.

Sunt grasă. Și judecată. Și-mi urăsc corpul.

Îmi vine să plâng când îmbrac o haină și realizez cum arăt de fapt. Mi-e rușine de mine în costum de baie. Mi-e rușine de mine în rochie. Mi-e rușine de mine până și-n blugi. Mi-e rușine de mine și probabil mereu o să-mi fie. Nu vreau să mai ies pe stradă și totuși de-abia aștept să mă văd ieșită din casă.

Sunt grasă și mi-e rușine de mine.

miercuri, 23 iulie 2014

so give me all you've got, I can take it


E fericită sau tristă?
Nu e niciuna.
Nu e nici fericită, nici tristă. E undeva între, oscilând la granița dintre cele două. Dar care-i oare granița? Ce s-o afla oare acolo? Ură? Prietenie? Melancolie? Indiferență? Plictiseală? Lene? Dragoste? Nu, nu era niciuna din ele. Poate un amestec. Da, un amalgam de stări și sentimente era cel mai probabil să se afle la granița dintre fericire și tristețe. Până la urmă, era o graniță, iar fericirea și tristețea presupuneau amândouă deopotrivă o grămadă de stări și sentimente.
Și sufletul ei se plimba nestingherit la graniță. Nu c-ar fi fost nehotărât în care parte să treacă granița – fericire sau tristețe – doar că era blocat acolo. Picioarele-i erau încătușate în lanțuri grele, de fier, și-i erau legate în jurul gleznelor. Mâinile-i erau și ele încătușate cu aceleași lanțuri grele. Poate lanțurile erau cele care n-o lăsau să treacă niciuna dintre granițe. De fapt, știa sigur că lanțurile erau de vină. Îi permiteau să se plimbe doar prin acel amalgam de sentimente. Niciodată nu ajungea să descopere ceva nou. Rareori reușea să păcălească lanțurile și să își elibereze un picior sau o mână, dar apoi lanțurile i se înfășurau greoi în jurul trupului și o țineau imobilizată zile-ntregi, refuzând să-i hrănească măcar un pic amorul propriu. Doar agonia-i creștea. Și totuși ei nu i se dădea de mâncare. Sau poate, din cauză că nu era hrănită, agonia-i lua proporții. Și se transforma într-o nălucă neagră, întunecată și flămândă, asemenea neantului.
Așa-și trăia sufletul ei serile de vară. De fapt, seara încerca să se arunce în culori, să treacă granița spre fericire. Nu reușea, iar noaptea o încătușa și mai tare în tristețe. Doar că noaptea, lanțurile nu o mai strângeau. Atârnau pur și simplu greoi pe lângă ea, crescându-i suferința. Atârnau de sufletul ei ca să i-l împovăreze. Iar zorii o înveleau în mâini și trupuri negre.

Și totuși, uneori, în euforia nopților târzii a dimineților fără soare, era fericită.
Era fericită într-un mod nefericit.
Dar ce conta?

duminică, 1 iunie 2014

Și o să-mi fie dor de-ai lui ochi blonzi...



Îi priveam ochii blonzi și eram uimită de cât calm și câtă furtună putea să coexiste în ei. Fața palidă avea semne, doar câteva urme de acnee – pubertatea, însă obrajii-i albi păreau să-i poarte lacrimi amare, vărsate în nopțile târzii care-i tăinuiau acum suferința; îi purtau cicatrici ascunse de timp, gravate adânc în sângele-i clocotind în ființa-i cuprinsă de amintirea trecutului.
Și știam că o să îmi lipsească pentru că mereu îi contemplam ochii-i blonzi.

marți, 4 februarie 2014

Amintiri clădite în timp, distruse tot de timp.



Luminile orașului îi îmbrăcau sufletul gol cufundat în agonia gândurilor din nopțile târzii în care luna îi era călăuza vieții, împiedicând-o să se arunce în pragul disperării. Frunzele îmbrăcate-n haina lor de toamnă coborau delicat ca sunetele unei viori, alunecând ușor.
Ea mergea, călcând pe amintirile-nfrunzite pe care locurile unde erau odată doi le păstrau. Călca cu sfială, vrând să le lase întregi, chiar dacă știa că alocuri erau crăpate, distruse de trecerea timpului.
Amintiri clădite în timp, distruse tot de timp.
Se simțea ca și cum ar fi singură într-o cameră goală, doar ea și patru pereți pictați în negru, pentru a nu lăsa să i se vadă umbra întunecată a sufletului. Era doar ea și aerul închis care încetă să o mai sufoce odată ce se obișnui să fie prada agoniei interioare.
Patru pereți o despărțeau de lumea reală, patru pereți care o protejau de răutatea lor, pereți care îi restrângeau sentimentele, pereți care au fost creați de propria-i conștiință pentru a se simți în siguranță, pentru a avea parte de liniște.

Pereții ăia erau plini de sânge. De sângele vărsat odată cu lacrimile sărate; de sângele scurs de la încheieturile mâinilor, pline de semne încrustate; de sângele vârsat în bătălia cu propriile-i sentimente; de sângele ăla care avea un gust atât de bun când suferea, un gust care o ducea pe culmile extazului, neavând nevoie de cineva. Era singură, în euforia sentimentelor ei austere, între patru pereți sângerii.
Pereții ăia pictați în negru erau fisurați. Aveau găuri mici prin care razele reușeau să pătrundă cu greu, luminându-i părți ale sufletului, care-i uscau sângele.
Pereții ăia mai aveau și pete albe. Pete care-au fost decolorate de fericire. Pete pe care un el le-a lăsat în adâncul inimii ei. Pete care în mintea ei sunt mai întunecate ca albastrul cerului în noapte târzie, pete care totuși sunt albe în sufletul ei.
Pete care așteaptă să se înnegrească iar.