Amintiri clădite în timp, distruse tot de timp.

Luminile orașului îi îmbrăcau sufletul gol cufundat în agonia gândurilor din nopțile târzii în care luna îi era călăuza vieții, împiedicând-o să se arunce în pragul disperării. Frunzele îmbrăcate-n haina lor de toamnă coborau delicat ca sunetele unei viori, alunecând ușor.

Ea mergea, călcând pe amintirile-nfrunzite pe care locurile unde erau odată doi le păstrau. Călca cu sfială, vrând să le lase întregi, chiar dacă știa că alocuri erau crăpate, distruse de trecerea timpului.

Amintiri clădite în timp, distruse tot de timp.

Se simțea ca și cum ar fi singură într-o cameră goală, doar ea și patru pereți pictați în negru, pentru a nu lăsa să i se vadă umbra întunecată a sufletului. Era doar ea și aerul închis care încetă să o mai sufoce odată ce se obișnui să fie prada agoniei interioare.

Patru pereți o despărțeau de lumea reală, patru pereți care o protejau de răutatea lor, pereți care îi restrângeau sentimentele, pereți care au fost creați de propria-i conștiință pentru a se simți în siguranță, pentru a avea parte de liniște.

Pereții ăia erau plini de sânge. De sângele vărsat odată cu lacrimile sărate; de sângele scurs de la încheieturile mâinilor, pline de semne încrustate; de sângele vârsat în bătălia cu propriile-i sentimente; de sângele ăla care avea un gust atât de bun când suferea, un gust care o ducea pe culmile extazului, neavând nevoie de cineva. Era singură, în euforia sentimentelor ei austere, între patru pereți sângerii.

Pereții ăia pictați în negru erau fisurați. Aveau găuri mici prin care razele reușeau să pătrundă cu greu, luminându-i părți ale sufletului, care-i uscau sângele.

Pereții ăia mai aveau și pete albe. Pete care-au fost decolorate de fericire. Pete pe care un el le-a lăsat în adâncul inimii ei. Pete care în mintea ei sunt mai întunecate ca albastrul cerului în noapte târzie, pete care totuși sunt albe în sufletul ei.

Pete care așteaptă să se înnegrească iar.