Și o să-mi fie dor de-ai lui ochi blonzi...

Îi priveam ochii blonzi și eram uimită de cât calm și câtă furtună putea să coexiste în ei. Fața palidă avea semne, doar câteva urme de acnee – pubertatea, însă obrajii-i albi păreau să-i poarte lacrimi amare, vărsate în nopțile târzii care-i tăinuiau acum suferința; îi purtau cicatrici ascunse de timp, gravate adânc în sângele-i clocotind în ființa-i cuprinsă de amintirea trecutului.

Și știam că o să îmi lipsească pentru că mereu îi contemplam ochii-i blonzi.