„Omul învățat își poartă mereu averea cu dânsul!”

Acum ceva timp, Raisa m-a invitat să mă alătur unei campanii a cărei idei centrale este lectura, și ca să fiu mai precisă, să încurajăm tinerii și generațiile viitoare sau a cele din urma noastră să citească. Ideea aceasta ne-a trecut tuturor celor care deschid o carte în weekend, din plăcere, prin cap și totuși ea s-a gândit - și a și înfăptuit - să pună această idee pe hârtie, fie ea și virtuală.

Campania „Tânăra lectură” este o campanie care se va desfășura online și cu speranța că va schimba ceva. Această campanie are ca scop promovarea lecturii în anturajul tinerilor din ziua de azi. Ne dorim să le deschidem „orizonturile către lectură”, să îi ajutăm să (re)descopere plăcerea de a ține o carte în mână, nu un smartphone, de a simți bucuria atunci când miroși paginile unei cărți pe care abia ai primit-o prin curier rapid și să fii încântat și mândru că te-ai străduit și ai strâns bani pentru o carte, nu pentru un pachet de țigări.

Stăm cu zilele în fața unui telefon mai mare decât palma noastră sau a unei tablete și citim atâtea articole mondene și știri care ne îmbibă capul numai cu prostii și altele nefolositoare, care nu fac altceva decât să ne îndoctrineze în neștiință, să ne închidă orizonturile și să ne restrângă visele, ideile și chiar și dorința de a schimba ceva în ziua de azi. Poate vorbesc prea larg, poate mă arunc cu discuțiile în orizonturi mult prea îndepărtate pentru ca o tânără de 16 ani să le discute, dar m-am săturat să văd generații care sunt aparent adepte ale analfabetismului, ale maturizării mult prea devreme. Mi-e frică de generațiile viitoare și cel mai tare mi-e frică de generația în care vor crește copiii și nepoții mei.

Și revenind la ceea ce de fapt mi-am propus să dezvolt în această postare, vă întreb pe voi cei care citiți și cei care aud mereu „Tinerii din ziua de azi nu mai citesc, nu fac nimic altceva decat... etc.”. Tu, tinere, mai citești? Mai ai curajul de a deschide o carte? Știm cu toții că cei care nu au deschis încă o carte nu vor fi prea încântați să o facă acum, de aceea în perioada mai - iunie, vor exista concursuri cu premii, întreceri și read-a-thonuri. Premiile vor consta în cărți, semne de carte personalizate și postere originale (poate și tricouri), iar concursul va fi unul de creație, pe tema De ce e bine să citești, fiind în pielea unui adolescent.

Mai multe detalii puteți găsi pe blogul Raisei, Girl & Brainy, și vă puteți alătura și grupului de pe facebook.

killing me softly

Avea mintea golită de gânduri, minte-n care începuse să mocnească depresia: depresie străină, exteriorizată în zâmbete idioate, depresie în care se revarsă sentimente obscure. Sufletu-i delabrat de trecut era îmbrăcat în senzații de goliciune puerilă.

În momentele cele mai nepotrivite avea reverii. Privea prin tabla cu urme de cretă sau prin geamul prăfuit și se vedea iar în sala de spectacol, stând picior peste picior, cu mâinile împreunate mimând a speranță. Emoționată, îl urmărea pe băiatul care se pregătea să cânte.

Așezându-se pe scaun, el adoptă o postură care impunea, în toată copilăria lui, pedanță și-și răsfrânse degetele peste clapele reci. Părea să le îmbrățișeze, să le mângâie când îți răspândeau ecoul în surdină. Alteori însă, când nu manifesta decât o repulsie inexorabilă față de clapele nevinovate ale pianului electric, notele muzicale creau o aversiune sufletească. Dar acel amalgam de sunete, de note aparținând tuturor registrelor, nu făcură decât să-i răscolească într-atât de tare ideile-i pline de dezgust față de propria-i persoană.

I se păreau degetele lui înfășurate în carnalitate. Fâșiile erau lungi și subțiri și alocuri lăsau la vedere carnea fragedă sau pielea tocită. Ar fi vrut să îi mângâie buricele degetelor, dar se gândea c-ar putea să profaneze tot ceea ce era sacru în el.

Îl privea de la depărtare, adorându-l și sacralizându-l. Buzele și sprâncenele-i erau cunoscute, dar zâmbetul lui nu aparținea nimănui. Era numai al lui în întregimea frumuseții unui zâmbet adolescentin. Cât și-ar fi dorit să fie al ei. Chiar mai mult, ar fi vrut să nu-și mai dorească zâmbetul lui, să nu-l mai privească din depărtare, să nu-l mai adore, să nu-l mai sacralizeze, să nu-l mai vadă.

Însă nu putea scăpa de imaginea degetelor lui. Le simțea mai mult răsfrânse peste inima ei, decât peste clape, zdruncinându-i bătăile inimii în note muzicale. Se juca inconștient cu simțurile ei, rărindu-i diastolele și mărindu-i numărul de sistole. Îi storcea din sânge și serotonina, dându-i impresia unei incurabile îndrăgostite. O sugruma delicat, catifelându-i pielea cu fâșiile carnale ale degetelor lui, îi șoptea povești în timp ce-și lipea buzele crăpate și reci de gâtul ei ce fremăta sub atingerile lui și-i îndulcea durerile. Doar gândul la el îi îndulcea durerea depresivă de a nu mai simți nimic. Îi înfiora iarăși sângele, făcându-i-l să clocotească.

Și de cele mai multe ori goliciunea sufletului ei îi omora reveriile.

Doliu

Și e aici, la un bloc distanță și nici măcar nu-l pot vedea, nu-i pot vorbi, nu-i pot zâmbi, nu-l pot îmbrățișa, nici măcar nu pot să-i aud vocea. Dar dacă l-aș vedea, i-aș evita privirea cum am făcut luni de-a rândul. M-am agățat de el ca scriitoare, dornică să creez o poveste din ceea ce vedeam eu a fi „noi”. M-am legat strâns cu fiecare gând, cu fiecare literă, cu fiecare cuvânt, mi-am legat de el fiecare speranță. M-am legat de el cu propria-mi existență. Refuzam să văd altceva în jurul meu.

El era bestia sufletului său, dar și bestia întregii mele ființe.

Și așa m-am legat de ceea ce îl înconjura. De aerul dintre noi. De tot acel spațiu pe care speram ca unul dintre noi să-l videze. Îl îmbrăcam în frumusețe asemănătoare cu cea a lui Narcis, îl ridicam până-n lună și în stele, îl înfășuram în cuvinte și mă jucam cu fâșii de enunțuri până rămâneam fără material pentru creație. Îl modelam după propria-mi viziune artistică: astăzi îmi era prieten, mâine iubit. Prinsesem drag de ochii lui; mari, verzi, expresivi, îmi doream să-i văd când îmi aruncam privirea prin mulțimi. Și zâmbetul lui mi-ar fi plăcut să-l văd aproape, înrămat de buzele pe care odată le simțisem moi peste ale mele.

De-atunci port doliu tuturor acelor dorințe, însă a venit timpul să dau foc hainelor negre. Deoarece el a dispărut, a plecat cu tot cu dorințele mele, cu fâșii-le-mi întregi de enunțuri

Mi-a lăsat doar un gol în inimă și o promisiune.

a lot of self hate

Mă urăsc. Propriul meu corp mă dezgustă profund. Și ce fac pentru asta? Nimic. Mereu încerc, încep și ajung să mă las. Sunt grasă. Și nu fac nimic pentru asta. Degeaba. Sunt degeaba. Sunt doar fata aia crezută mereu tocilară care are două-trei prietene și care nu iese cu băieții; care așteaptă iubirea perfectă; care are cele mai mari vise.

Sunt grasă. Și judecată. Și-mi urăsc corpul.

Îmi vine să plâng când îmbrac o haină și realizez cum arăt de fapt. Mi-e rușine de mine în costum de baie. Mi-e rușine de mine în rochie. Mi-e rușine de mine până și-n blugi. Mi-e rușine de mine și probabil mereu o să-mi fie. Nu vreau să mai ies pe stradă și totuși de-abia aștept să mă văd ieșită din casă.

Sunt grasă și mi-e rușine de mine.

wanderlust

Mi-a fost dor să scriu. Probabil asta mi-a lipsit în tot acest timp. Să scriu. Pe hârtie. Albă, velină, cu rânduri sau pătrățele. Nu contează. Mi-a fost pur și simplu dor să mă plimb cu creionul pe foaie și să desenez cuvinte; să aud cum se atinge mina de cărbune de foaia carnețelului subțire și cum scoate acel hârșcâit specific de care mi-a fost atât de dor.

Până și carnețelul cu arc de plastic mi-a lipsit. Acum, cu numai 10 file rămase, e atât de neimportant. E dezgolit de sentimente. De ce să nu-l umplu iar cu scrisul meu înclinat?

Mi-a fost dor și de propriile-mi cuvinte. Quatsch! Cuvintele nici măcar nu-mi aparțin. N-apațin nimănui, și totuși sunt ale tuturor; dar ceea ce exprimă ele în aranjarea aleatorie pe care le-o oferă gândurile mele, îmi aparține în întregime. Libertatea pe care i-o îngădui eu însămi cuvântului nu mi-o poate fura nimeni. Pentru că în acea libertate sunt îngrădite nimic altceva decât propriile-mi trăiri.

Ah, ce dor mi-a fost sa scriu!...

so give me all you've got, I can take it

E fericită sau tristă?
Nu e niciuna.
Nu e nici fericită, nici tristă. E undeva între, oscilând la granița dintre cele două. Dar care-i oare granița? Ce s-o afla oare acolo? Ură? Prietenie? Melancolie? Indiferență? Plictiseală? Lene? Dragoste? Nu, nu era niciuna din ele. Poate un amestec. Da, un amalgam de stări și sentimente era cel mai probabil să se afle la granița dintre fericire și tristețe. Până la urmă, era o graniță, iar fericirea și tristețea presupuneau amândouă deopotrivă o grămadă de stări și sentimente.

Și sufletul ei se plimba nestingherit la graniță. Nu c-ar fi fost nehotărât în care parte să treacă granița – fericire sau tristețe – doar că era blocat acolo. Picioarele-i erau încătușate în lanțuri grele, de fier, și-i erau legate în jurul gleznelor. Mâinile-i erau și ele încătușate cu aceleași lanțuri grele. Poate lanțurile erau cele care n-o lăsau să treacă niciuna dintre granițe. De fapt, știa sigur că lanțurile erau de vină. Îi permiteau să se plimbe doar prin acel amalgam de sentimente. Niciodată nu ajungea să descopere ceva nou. Rareori reușea să păcălească lanțurile și să își elibereze un picior sau o mână, dar apoi lanțurile i se înfășurau greoi în jurul trupului și o țineau imobilizată zile-ntregi, refuzând să-i hrănească măcar un pic amorul propriu. Doar agonia-i creștea. Și totuși ei nu i se dădea de mâncare. Sau poate, din cauză că nu era hrănită, agonia-i lua proporții. Și se transforma într-o nălucă neagră, întunecată și flămândă, asemenea neantului.

Așa-și trăia sufletul ei serile de vară. De fapt, seara încerca să se arunce în culori, să treacă granița spre fericire. Nu reușea, iar noaptea o încătușa și mai tare în tristețe. Doar că noaptea, lanțurile nu o mai strângeau. Atârnau pur și simplu greoi pe lângă ea, crescându-i suferința. Atârnau de sufletul ei ca să i-l împovăreze. Iar zorii o înveleau în mâini și trupuri negre.

Și totuși, uneori, în euforia nopților târzii a dimineților fără soare, era fericită.
Era fericită într-un mod nefericit.
Dar ce conta?

Omul focului

Omul focului sau Fahrenheit 451. 
De Ray Bradbury.

În alte cuvinte, cartea pe care tocmai am lăsat-o din mână acum vreo două ore. Pentru că mi-a trecut starea de leneveală cronică de la începutul vacanței de vară, m-am gândit să citesc, fiindcă n-am mai pus mâna pe o carte de mai mult de o săptămână și simțeam nevoia să mă desprind puțin de universul realității. 
Și unde altundeva să mă refugiez decât într-un univers al unei cărți?
Primul lucru care m-a atras la această carte a fost nimic altceva decât titlul. Și explicația acestuia care se afla pe coperta cărții.  
„Fahrenheit 451 - temperatura la care hârtia de carte se aprinde și arde.” 
Dat fiind faptul că sunt atrasă de tot ceea ce îmi stârnește curiozitatea și cum sunt o curioasă iremediabilă din fire, nu am ezitat și am luat cartea de la bibliotecă.

Fahrenheit 451 este genul de carte care te convinge că poți greși atunci când judeci o carte după copertă. Sau după primele pagini care, trebuie să menționez, nu m-au atras cu nimic. Totul mi se părea sec și nu înțelegeam ce se întâmplă. Abia mai târziu, totul prindea contur. Guy Montag, de altfel protagonistul acestei cărți, era pompier de zeci de ani și era satisfăcut de meseria lui. Avea o plăcere, poate ușor sadistică, de a da foc. 

Însă nu, Montag nu era un pompier care stingea flăcări, ci ardea cărți. Lumea care este conturată și în care trăia Montag nu era nimic altceva decât un univers distopic în care oamenii erau controlați de mass-media și doreau doar divertisment și în care cititul era interzis. De asemenea, cei care citeau și dețineau biblioteci erau arși împreună cu casa în care locuiau. 

Iar Guy Montag se bucurase din plin de meserie timp de zeci de ani, până când Clarisse, o adolescentă idealistă și vizionară, îi deschide ochii și îl face să realizeze defectele lumii pe care el o credea perfectă, punându-i întrebări și povestindu-i ceea ce ea auzise de la unchiul ei. Și această revelație a lui Montag ia amploare atunci când o bătrânică alege să ardă împreună cu cărțile ei, refuzând să le părăsească.Astfel începe lupta lui Montag împotriva credințelor pe care le-a dezvoltat până atunci. Ajunge un răzvrătit și fuge din oraș, găsind de-a lungul căilor ferate pe alții, la fel ca el. Alții care au realizat cum divertismentul ieftin îndoctrinează și mai mulți din fiecare generație; alții ai căror ochi s-au deschis mai devreme sau mai târziu; alții care, în urma descoperii indiferenței în natura înconjurătoare, au ales să lupte pentru cunoaștere.

„- Înainte de Hristos exista o pasăre neroadă care se numea phoenix. O dată la câteva sute de ani își construia un rug și-și dădea foc. Trebuie să fi fost rudă apropiată cu Omul. Însă de fiecare dată când se făcea scrum, renăștea din cenușă. Se pare că și noi facem același lucru, iar și iar, însă noi avem un avantaj pe care pasărea phoenix nu l-a avut niciodată. Noi ne dăm seama de prostia pe care am făcut-o. Ne dăm seama de toate prostiile pe care le facem de o mie de ani încoace și, întrucât le cunoaștem și le avem mereu în preajma noastră, putându-le vedea, într-o zi vom înceta să mai construim ruguri funerare și să ne aruncăm în flăcări.”

Bradbury scrie despre un univers care ar putea deveni realitate în câteva decenii. Scrie despre impactul pe care îl are mass-media asupra generațiilor. Însă totul e ascuns în esență, printre rânduri. Și, spre final, el mai scrie despre esența omului. El dezvoltă, construiește lumea și tot el o distruge. Și totul se repetă de-a lungul secolelor, într-un ciclu nesfârșit.