Doliu

Și e aici, la un bloc distanță și nici măcar nu-l pot vedea, nu-i pot vorbi, nu-i pot zâmbi, nu-l pot îmbrățișa, nici măcar nu pot să-i aud vocea. Dar dacă l-aș vedea, i-aș evita privirea cum am făcut luni de-a rândul. M-am agățat de el ca scriitoare, dornică să creez o poveste din ceea ce vedeam eu a fi „noi”. M-am legat strâns cu fiecare gând, cu fiecare literă, cu fiecare cuvânt, mi-am legat de el fiecare speranță. M-am legat de el cu propria-mi existență. Refuzam să văd altceva în jurul meu.

El era bestia sufletului său, dar și bestia întregii mele ființe.

Și așa m-am legat de ceea ce îl înconjura. De aerul dintre noi. De tot acel spațiu pe care speram ca unul dintre noi să-l videze. Îl îmbrăcam în frumusețe asemănătoare cu cea a lui Narcis, îl ridicam până-n lună și în stele, îl înfășuram în cuvinte și mă jucam cu fâșii de enunțuri până rămâneam fără material pentru creație. Îl modelam după propria-mi viziune artistică: astăzi îmi era prieten, mâine iubit. Prinsesem drag de ochii lui; mari, verzi, expresivi, îmi doream să-i văd când îmi aruncam privirea prin mulțimi. Și zâmbetul lui mi-ar fi plăcut să-l văd aproape, înrămat de buzele pe care odată le simțisem moi peste ale mele.

De-atunci port doliu tuturor acelor dorințe, însă a venit timpul să dau foc hainelor negre. Deoarece el a dispărut, a plecat cu tot cu dorințele mele, cu fâșii-le-mi întregi de enunțuri

Mi-a lăsat doar un gol în inimă și o promisiune.