Midnight crappy art

Se vede că a venit vacanța și cheful meu pentru tot ce voiam să fac în timpul școlii - și nu puteam - e egal cu zero. De-abia așteptam să prind o oră în care să nu am de scris, de învățat sau de făcut nu știu ce proiect, ca să pot și eu să scriu, să mă uit la un serial sau orice altceva de genu. Acum nici nu mă gândesc să scriu, iar serialele par a fi de domeniul trecutului. Și am renunțat să îmi fac planuri pentru vacanță, deoarece niciodată, dar niciodată, nu reușesc să mă țin de ele. Nici măcar de jumătate din ele.
În schimb, nelipsita plictiseală s-a gândit să mă lovească ieri, pe la miezul nopții și m-a făcut să desenez. N-oi fi eu mare artistă, dar uneori, mai schițez și eu câte ceva.

Voi cum vă petreceți vacanța? V-ați făcut vreun plan sau ați dat bir cu fugiții la fel ca mine?

Și o să-mi fie dor de-ai lui ochi blonzi...

Îi priveam ochii blonzi și eram uimită de cât calm și câtă furtună putea să coexiste în ei. Fața palidă avea semne, doar câteva urme de acnee – pubertatea, însă obrajii-i albi păreau să-i poarte lacrimi amare, vărsate în nopțile târzii care-i tăinuiau acum suferința; îi purtau cicatrici ascunse de timp, gravate adânc în sângele-i clocotind în ființa-i cuprinsă de amintirea trecutului.

Și știam că o să îmi lipsească pentru că mereu îi contemplam ochii-i blonzi.

I hate myself.

And you want three wishes

One to fly the heavens,

One to swim like fishes,

And one you're saving for a rainy day

If your lover ever his love away.

I hate. A lot of things. Starting with me. Depressed, lonely and self-hated.

Amintiri clădite în timp, distruse tot de timp.

Luminile orașului îi îmbrăcau sufletul gol cufundat în agonia gândurilor din nopțile târzii în care luna îi era călăuza vieții, împiedicând-o să se arunce în pragul disperării. Frunzele îmbrăcate-n haina lor de toamnă coborau delicat ca sunetele unei viori, alunecând ușor.

Ea mergea, călcând pe amintirile-nfrunzite pe care locurile unde erau odată doi le păstrau. Călca cu sfială, vrând să le lase întregi, chiar dacă știa că alocuri erau crăpate, distruse de trecerea timpului.

Amintiri clădite în timp, distruse tot de timp.

Se simțea ca și cum ar fi singură într-o cameră goală, doar ea și patru pereți pictați în negru, pentru a nu lăsa să i se vadă umbra întunecată a sufletului. Era doar ea și aerul închis care încetă să o mai sufoce odată ce se obișnui să fie prada agoniei interioare.

Patru pereți o despărțeau de lumea reală, patru pereți care o protejau de răutatea lor, pereți care îi restrângeau sentimentele, pereți care au fost creați de propria-i conștiință pentru a se simți în siguranță, pentru a avea parte de liniște.

Pereții ăia erau plini de sânge. De sângele vărsat odată cu lacrimile sărate; de sângele scurs de la încheieturile mâinilor, pline de semne încrustate; de sângele vârsat în bătălia cu propriile-i sentimente; de sângele ăla care avea un gust atât de bun când suferea, un gust care o ducea pe culmile extazului, neavând nevoie de cineva. Era singură, în euforia sentimentelor ei austere, între patru pereți sângerii.

Pereții ăia pictați în negru erau fisurați. Aveau găuri mici prin care razele reușeau să pătrundă cu greu, luminându-i părți ale sufletului, care-i uscau sângele.

Pereții ăia mai aveau și pete albe. Pete care-au fost decolorate de fericire. Pete pe care un el le-a lăsat în adâncul inimii ei. Pete care în mintea ei sunt mai întunecate ca albastrul cerului în noapte târzie, pete care totuși sunt albe în sufletul ei.

Pete care așteaptă să se înnegrească iar.

Tu! cel care te-ai jucat cu dragostea mea ..

Sentimentele neștiute rămân în același loc,
Sentimente trăite când stăteam vara, la bloc,
Când uitam de timp și de cei din jur,
Când degetele ne erau legate cu un roșu șnur.

Sfârșitul acelui anotimp călduros
Poartă amintirea la ce a fost frumos;
Poartă amintirea la ce a fost atunci,
Când fata crezu că inima-i n-o s-o arunci.

Prezentul pentru ea nu mai înseamnă ”acum”;
Sentimentele i-s acoperite de un gros fum.
Ușor întoarce paginile unui prăfuit album,
Acoperind cu lacrimi o dragoste făcută scrum.

Un băiat se juca cu o fată.
Deja totul a devenit ”A fost odată …”
Să spui ”Adio!” ar fi prea târziu
Rămân doar amintirile unei iubiri din gimnaziu.

Efemer se stinge iubirea între doi

Aievea bate vântul prin amintiri trecute,
Aieve-aduce dorul momente nevăzute
Și efemer se sting clipele plăcute,
Tic-tac, tic-tac, au mai trecut trei minute.

Încet se scurge soarele pe balta-nalbăstrită,
Și-ncet răsare luna, o minunat-actriță.
Iar cortina, înnegrită de momente grele,
Învăluie trecutul în mii de albe stele.

Degeaba mai visezi la nopțile de vară,
Când vă plimbați nestingheriți pe-afară.
Degeaba înerci să readuci la viață
Ceea ce-odată a fot legat c-un singur fir de ață.

În zadar se mai ivește iubire între noi.
Destinul nostru n-a fost să fim amândoi.
Și chiar dacă acum prezentu-ți-e anost,
Privește-n viitor! A fost frumos! A fost! ...

El și Ea.

- Mă vezi?
- Nu, nu. Unde ești?
- Peste stradă, la un bloc distanță. Nu mă auzi?
- Ba da, te aud.
- Încă nu mă vezi?
- Nu. Ar trebui?
"Niciodată nu mă vezi ..." gandi ea, ranită de întrebarea băiatului.
- Da, ar trebui. Pentru că eu te văd. Ești mereu acolo ...
- Unde mă vezi? Sunt acolo, dar .. acolo unde?
O tăcere mormântală se așternu între ei, până când el întrebă, glasu-i gros spărgând zidurile de granit ale tăcerii:
- Cine ești?
- Eu? Eu sunt cea care te veghează din umbră; cea care te iubește în taină; cea care speră ca ziua de mâine să vină odată cu zâmbetul tău; cea care încă mai speră la un salut din partea ta. Știi?... Sunt eu. Cea pe care tu nu o vezi niciodată.
- Și, totuși, eu unde sunt?

- În inima mea.